Dispraxia la copii – când mișcarea nu e atât de simplă

In evaluari putem auzi urmatoarele –

„E stângaci, se împiedică mereu și scapă lucruri din mână.”
„Are 6 ani și tot nu știe să se îmbrace singur.”
„Scrie urât, obosește repede și se enervează.”
„Nu ține bine creionul, iar tăiatul cu foarfeca e un chin.”
„Este mai lent decât ceilalți copii, pare dezorganizat.”
„Nu vrea să participe la activitățile sportive sau la desen.”
„Se enervează ușor când nu-i iese ceva și spune că e prost.”
„Nu reține pașii unei sarcini – uită ce are de făcut după două minute.”
„Vorbește greu, uneori pare că știe ce vrea să spună, dar nu-i iese.”
„Nu-i place să fie privit când face ceva. Se frustrează și renunță.”

Fiecare copil se dezvoltă în ritmul lui – unii încep să meargă mai târziu, alții învață mai greu să scrie sau să se îmbrace. Dar când aceste dificultăți par să afecteze semnificativ viața de zi cu zi a copilului, este important să știm ce se află în spate. Unul dintre aspectele mai puțin cunoscute, dar tot mai frecvent întâlnite în practica terapeutică, este dispraxia.

Ce este dispraxia?

Dispraxia (sau tulburarea de coordonare a dezvoltării – DCD) este o afectare neurologică a planificării și organizării mișcării. Pe scurt, copilul știe ce vrea să facă, dar corpul lui „nu-l ascultă”. Nu este o problemă de voință sau de inteligență, ci o dificultate reală de integrare a comenzilor motorii.

Această tulburare afectează modul în care copilul își coordonează mișcările, atât cele mari (mers, sărit, alergare), cât și cele fine (scris, desen, încheiat nasturi).

Cum se manifestă?

Simptomele pot varia de la un copil la altul, dar cele mai comune sunt:

Întârzieri în achizițiile motorii – copilul a mers târziu, are dificultăți în menținerea echilibrului, se împiedică ușor.
Coordonare slabă – pare „stângaci”, scapă des obiectele din mână, se lovește frecvent.
Dificultăți grafomotorii – ține greșit instrumentele de scris, obosește ușor la desenat, are scris neclar sau dezorganizat.
Probleme în activitățile cotidiene – se îmbracă greu, nu reușește să încheie nasturi sau să folosească corect tacâmurile.
Tulburări de vorbire – uneori, dispraxia se manifestă și în plan verbal, copilul având dificultăți în articularea sunetelor sau în organizarea discursului.
Dificultăți sociale și emoționale – copilul poate deveni frustrat, anxios sau retras, mai ales când simte că nu reușește ce reușesc ceilalți.

Ce NU este dispraxia?

Nu este o întârziere mintală.
Nu este lene sau lipsă de implicare.
Nu este o simplă „neîndemânare”.

Este o tulburare reală care necesită înțelegere, sprijin și intervenție adaptată.

Ce pot face părinții?

Observați copilul – dacă are dificultăți în coordonare, organizare sau vorbire, notați exemple concrete.
Discutați cu un specialist – un logoped, psiholog sau terapeut ocupațional poate evalua tipul și nivelul dificultății.
Lucrați în echipă – colaborarea cu educatorii, terapeuții și familia extinsă este esențială pentru susținerea copilului.
Încurajați, nu corectați excesiv – copiii cu dispraxie au nevoie de validare și susținere constantă. Progresul vine pas cu pas, nu prin presiune.
Exersați prin joc – orice activitate care implică mișcare controlată (plastilină, puzzle-uri, jocuri de echilibru, pictură cu degetele) este benefică.

Ce tipuri de intervenții sunt recomandate?

🔹 Terapia ocupațională – pentru dezvoltarea abilităților motorii fine și grosiere.
🔹 Logopedia – dacă sunt prezente dificultăți de articulare sau exprimare.
🔹 Kinetoterapia – pentru echilibru, forță și coordonare.
🔹 Psihoterapia – pentru susținerea emoțională, mai ales în cazul copiilor care dezvoltă anxietate sau scădere a stimei de sine.

Concluzie

Dispraxia nu dispare peste noapte, dar cu intervenție timpurie și sprijin constant, copilul poate progresa semnificativ. Cheia este să nu ignorăm semnele, să nu comparăm și să nu punem etichete. Fiecare copil are potențial – trebuie doar să găsim drumul potrivit pentru a-l activa.